Hoinar în Craiul de noiembrie

Hoinăreala asta în Crai de 3 zile a fost gândită demult, dar neplanificată în detaliu, așa că m-am adaptat pe traseu. Pentru acest an am avut mai multe planuri din care unele nu am reușit să le îndeplinesc. Încheierea cu succes a acestei hoinăreli a completat golul pe care l-au lăsat cele neîmplinite pe anul acesta. Asta nu înseamnă că în 2014 nu voi mai hoinări. Dar încă nu știu pe unde. Dar deja astea vor fi „bonusuri”. Gânduri sunt multe. Sănătos să fiu.

Ziua 1

E 21:32. Sunt în pat, în podul cabanei Garofița Pietrei Craiului și scriu. Doar ce m-am pus în pat și înainte am făcut câteva poze.
Pe la 17 și ceva am plecat din Câmpulung. Am luat un nene de la Holcim până la Rucăr. Ceață groaznică. Am intrat pe drumul spre Sătice.


Câteva poze pe drum. Drum anevoios pe secundară până la barieră. Am întâlnit câțiva turiști după bălți. La barieră am pus pătura din mașină pe rucsac, m-am echipat, am luat o botă în mână si dă-i la deal. Vreo 3,5-4 km am cântat de-am crezut k mă lasă gâtul. Beznă totală, doar pârâul gălăgios, drumul și eu. Și ochii din pădure.         Am început să zăresc luminile cabanei. M-a întâmpinat o "cățelușă" ciobănesc de 7 luni sărind prietenește pe mine. Era cât mine. Foarte jucăușă. A ieșit cabanierul. Am intrat, m-am schimbat de hainele transpirate. Mi-a făcut un ceai. Am povestit și între timp mi-a pregătit focul într-o cameră din pod. Am urcat. S-a încălzit repede. Mi-am adus o sticlă cu apă de la izvorul de afară. Mi-am pregătit rucsacul pe mâine dimineață când voi cuceri creasta Craiului.

Am făcut pozele de care vorbeam la început, am tras un pahar de Drobeta. Ziua e scurtă așa că planul e cu trezirea la 5juma și plecarea la 6juma. Nu știu unde voi dormi mâine, Curmătura sau Plaiul Foii (dacă ajung măcar la timp). La Curmătura mi-au zis k nu mai au locuri și nu mai este nimic în zonă (cabanierul a spus că e mai frumos la întoarcere pe-acolo). În Plai aș avea șanse mai mari. Vom vedea mâine.

Aici e bine  și cald, patul e comod.
Noapte bună.
La 2 și 20 a mai intrat un munțoman în cameră.

Ziua 2  Prima noapte într-un refugiu, stau sub pătură și scriu pe telefon. Am plecat pe la 7 și un pic de la Garofița. De dimineață am mâncat, și am povestit puțin cu doi băieți de la cabană. Am luat apă și am pornit urcarea. Am ajuns sus la Funduri pe la 11 cu un pic de offtrack. Am mâncat, am stat puțin, am băgat un pahar și am pornit mai departe. O grămadă de poze și filmare. Curând am întâlnit capre negre. Am crezut că sunt destul de avansat pe traseu dar m-am înșelat. M-au furat caprele.

La primul refugiu când am studiat harta mi-am dat seam că nu sunt nici la jumătate. Am hotărât să merg la următorul refugiu dar sus la Om m-am întâlnit cu un neamț ce m-a sfătuit să nu mai continui acum către Ascuțit, era 17 fără 20 și aș mai fi avut vreo două ore jumătate de mers așa că am revenit la refugiul de sub Om. Vântul se întețise de vreo oră jumătate și creștea în intensitate. El a plecat mai departe spre funduri.

             Am început să mă instalez în refugiu.

 La vreo jumătate de oră, o oră, au mai venit 2 munțomani, Victor și Gabriela. Am început să povestim. Ei au mâncat iar când Victor a ieșit la țigară a zis că a văzut 2-3 lumini de la Om mai încolo așa că am plecat să verificăm crezând că sunt 5 tineri ce trecuseră neechipați cu ceva timp înainte. Nu era nicio lumină. Am făcut câteva poze și m-am băgat la dârdâit. Noroc pe cei doi că au mai încălzit temperatura în refugiu.

 Ziua 4
Bună dimineața. Nu demult m-am trezit în căsuța abandonată în care am reușit să stau azi noapte. E luni dimineața, aparatul foto arată 8 jumătate. Nu știu dacă e corect sau decalat cu o oră. Am aprins focul. Afară vremea e destul de urâtă, bate vânt puternic. Am găsit un creion pe masă, am luat bonul de la Kaufland și o chitanță de la bancomat și am început să-mi scriu aventura de o zi înainte.

 Ziua 3

M-am ridicat din „pat” la cât a trebuit dar am plecat doar la 9 de la refugiu. Am mai zăbovit puțin cu Victoraș și Gabi. Vântul încetase iar valul de ceață sau nori de ieri ajunsese la noi. Pe partea din spate a refugiul era gheață.  
De îndată ce am pornit, după vf. La Om am dat iar de capre. Am făcut câteva poze apoi am băgat geanta foto în rucsac pt că mă încetinea la mers și tot îmi venea să fac poze ceea ce m-ar fi făcut să pierd timp. Aveam mult de mers azi. După jumătatea drumului dintre refugiul La Om și refugiul Ascuțit m-am întâlnit cu 3 turiști, doi băieți și o fată ce veneau de la cabana Curmătura și mergeau la Om, cu coborâre la refugiul Grind.

După două ore și jumătate am ajuns la refugiul Ascuțit. Noaptea trecută nu am reușit să dorm decât o jumătate de oră din cauza frigului, deci organismul resimțea oboseala destul de tare, însă nu știam încă epuizarea ce mă aștepta la coborâre. La Ascuțit am poposit puțin, am luat o gustare, am studiat harta și am decis să cobor pe un traseu existent pe hartă dar nemarcat către refugiul Speranța. Scopul era să ajung în Plaiul Foii și dacă aș fi coborât la timp să pornesc către cabana Garofița. Planurile urmau să-mi fie date peste cap și să fiu nevoit să dorm în zona Plaiului peste noapte.

Coborând de la refugiul Ascuțit, din prima am luat-o greșit. Am mers pe ceva ce semăna a potecă, coborând de la refugiu în stânga, o porțiune a fost oarecum bine, cu jnepenii în dreapta mea apoi, ușor ușor am ajuns în grohotiș unde treptat nu mai aveam de ce să mă țin iar coborârea a devenit foarte abruptă, fără să mai pot continua și să fiu nevoit să urc înapoi o distanță destul de considerabilă (aproximez 3-400 m), mult mai dificil față de cum am coborât.

Ajuns înapoi în vârf am găsit poteca pe care trebuia să merg, de la refugiu cobora în dreapta, nu stânga cum o luasem eu. Era marcată cu grămezi mici de pietre sub formă de piramidă din loc în loc. La un moment dat când am ajuns într-o zonă cu grohotiș iar am pierdut poteca și am luat-o greșit. De data asta mult mai urât ca prima dată. Mă gândeam că nu e bine însă am sperat că mă va scoate tot jos. Am nimerit pe culoarul dintre două stânci.

Coborârea a început să fie tot mai dificilă, printre bolovani și grohotiș, iar la anumite distanțe cu rupturi de nivel începând de la 2-3 m și până la 6-8 m. Înainte de a coborî ultima ruptură mare și dificilă am observat că după următoare ruptură ce o vedeam la 20-30 m în față, nu se mai vedea nimic, semn că în jos ar fi gol. Într-adevăr, am ajuns la marginea acelei rupturi și în jos era o distanță considerabilă. Nu aveam de laes decât să mă întorc. De coborât coborâsem până aici dar urcarea urma să fie foarte dificilă. Erau locuri unde o priză câtuși de cât lipsea cu desăvârșire și rămâneam minute în șir pentru a-mi fixa următorul pas. Cel mai dificil moment a fost cel în care am încercat să urc pe stânca din dreapta mea aproximativ 10-15 m pentru a ajunge la jnepenii care mi-ar fi asigurat urcarea mai ușoară și am rămas practic lipit de stâncă, neputând să mai fac nicio mișcare, nici în sus nici în jos iar în acel moment am simțit o eliberare de orice alt gând, decât oamenii dragi mie. A fost un moment fenomenal, plin de adrenalină dar de o liniște deplină în același timp. Eram conștient că o căzătură din acel loc ar fi putut avea consecințe nu foarte plăcute. Am reușit să-mi dau drumul ușor înapoi, apoi, am continuat urcarea pe traseul pe care coborâsem. Ultimul hop de la coborâre am reușit să-l urc oarecum mai ușor decât îl coborâsem. De acolo în sus a fost mai ușor. Am revenit cu greu pe traseu însă eram destul de epuizat. Nu aveam timp de stat pentru că știam că mai am destul de mers și pierdusem destul de mult timp. Am coborât ușor pe lângă stâncă însă uneori era greu să-mi dau seama pe unde o ia traseul din cauza grohotișului. 

Am ajuns la placa ce o comemorează pe Diana. După ce am citit mi-au dat lacrimile. Mă întrebam dacă spiritul ei încă mai hălăduiește printre aceste creste și în caz că e așa, am rugat-o să-mi călăuzească pașii în continuare. Sincer vă spun că după asta parcă am simțit-o în jurul meu. Pe alocuri, unde era să merg greșit, mă împiedicam.

Într-un final am ajuns la refugiul Speranțelor. Erau doi bărbați aici cu focul aprins și cărnița prăjită ce se pregăteau probabil să înnopteze aici. Le-am cerut câteva indicații legat de coborâre. Planul de a porni către Garofița în seara asta a picat în primul rând din cauza timpul pierdut aiurea  pe traseu. Am trecut de coborârea pe cablu și înainte de adăpătoarea de sub stâncă. Apoi am ajuns într-un punct unde grămada de pietre ce marca drumul a devenit una mai mare, semn că acolo se încheia acel „marcaj”. Nu știam pe unde s-o iau, în stânga pădure, dreapta pădure și înainte o stâncă. M-am învârtit puțin pe lângă stâncă apoi am decis să cobor în dreapta prin pădure. După o distanță destul de scurtă am făcut stânga sus și am ieșit oarecum în fața stâncii. De acolo am coborât drept înainte orientându-mă să evit eventualele stânci ce le vedeam în stânga și în dreapta. Coborâri destul de abrupte, de multe ori îmi intrau picioarele în mușchi până aproape de genunchi. Am coborât destul de mult iar la un moment dat am verificat pe telefon punctul în care mă aflu. Era bine că scăpasem într-un final de stânci. Pe telefon îmi apărea în stânga mea un drum / o vale care ducea în drumul principal așa că am „virat brusc” la stânga. Se înserase ușor. Mă bucuram că sunt aproape. Am ajuns în marcajul triunghi roșu și am ieșit în capătul satului.  

           În drumul principal am luat-o în dreapta și am mers mult pe jos până să ajung la case / cabane. Se întunecase de tot. Mi-am scos lanterna și am luat apă dintr-un izvor de pe marginea drumului. Am întâlnit un tânăr ce venea cu turma de oi pe drum și l-am întrebat de cazare dar a spus că doar prin Zărnești. Eu căutam ceva ieftin, cât să rămân peste noapte. Am mai dat peste un cioban care m-a îndrumat către o casă părăsită unde să pot trece noaptea. 

Am ajuns la casa respectivă, când am intrat, un șoricel gălbui, cu ochi mari și negri se plimba nestingherit de prezența mea, pe masă. Am început să-mi caut lemne să-mi aprind focul. S-a făcut cald, mi-am pregătit patul, am mâncat. I-am lăsat și șoricelului niște turtă dulce pe jos în speranța că nu-mi va umbla prin rucsac.
Ziua 4
După ce am terminat de umplut cu mină bonul și chitanța, în timp ce mâncam,  mi-am împachetat bagajul și m-am pregătit de plecare. Ultima etapă a călătoriei, zona Plaiului Foii – cabana Garofița. Pe la 10 am ieșit din casa părăsită. Peste noapte mă lăsase bateria de la telefon. Aparatul foto îmi servea pe post de ceas.
Am pornit pe drumul ce ducea către Garofița. Pe drum am întrebat un șofer despre traseu – mai aveam până la cabana Plaiul Foii vreo patru kilometri, m-a luat el cu mașina până acolo. Aflasem așadar că eu am fost undeva la vreo 3-4 kilometri de Zărnești peste noapte.

 Mașina m-a lăsat lângă un izvor, mi-am umplut sticla, am făcut poză la panoul cu harta și am pornit la drum. De la cabana Plaiul Foii am făcut stânga și am mers o bucată destul de lungă pe un drum forestier. Imediat după barieră a început să plouă. Mi-am luat pantalonii de ploaie și pelerina am pus-o pe rucsac. La deal vremea se arăta dificilă.

 Am început să urc pe Plaiul Mare. O urcare destul de grea, pe muchia pădurii. Tot urcând, ploaia s-a transformat în lapoviță. Din când în când mai consultam harta. La un moment dat, triunghiurile mele, cel roșu și cel albastru au luat-o stânga iar banda albastră în dreapta. Lapovița s-a transformat ușor în ninsoare. Au început să mi se ude tot mai tare bocancii. Ajuns la indicatoarele ce mă îndrumau către Poaiana Tămășel, viscolea destul de bine.

Am luat drumul Poienii. Am trecut de un izvor, am consultat harta și am văzut că mai am puțin până în Poiana Tămășel. Ajuns aici, ningea destul de bine. Am făcut câteva poze și am pornit spre cabana Garofița, indicatorul arătând 45 de minute. După o stână, coborârea a fost destul de dificilă. Abrupt prin pădure cu o potecă stânga-dreapta, plină de frunze și foarte alunecoasă. Pe la 14 și 10 am fost la deal de cabană. Din păcate cabanierul nu era acolo. Aș fi rămas la un ceai. Grohotișul era alb. Mai la deal către creastă nu se vedea nimic. 

M-am tot gândit pe traseu la cei pe care i-a prins ninsoarea sus. Dacă la 1500 de m era urât, vă dați seama cum era la peste 2000. Am pornit către mașină. Aici jos doar picura ușor.

Aici se încheie Hoinăreala mea în Crai.

                A fost o hoinăreală foarte frumoasă dar și grea pe alocuri din care am învățat destul de multe, ca din orice altă drumeție.  Concluziile și alte detalii le voi scrie într-un text viitor.
Mai multe poze aici FOTO